Sa zbor...din nou...

   Sunt zile dezbracate de cuvinte.Zile de furtuna interioara... 

  Am uitat cum poti sa zbori. Aripile mele nu imi mai amintesc mangaierea vantului si nici a caldurii soarelui. 

    Picioarele mele merg pe pamant, murdarindu'se de praf si lacrimi, timp in care cerul ramane un regat inaccesibil.

  Si totusi a fost o perioada in care zborul nu imi era exclus...
  O perioada in care stiam sa ma invart printre nori ca un pescarus... in care lovitura realitatii nu imi rupsese aripile si inca mai credeam in posibilitatea viselor.
  Iar acum, in schimb, sunt aici la bordul unei prapastii punand la indoiala zboru.
  Indoindu-ma de incercarea de a scoate in evidenta zborul, sau chiar a renunta de teama sa nu fiu inghitita de golul care se afla sub mine.
Aripile mele sunt prea slabite.
 Prea mult timp nu le'am intins, nu le'am desfasurat.
  Prea mult timp au fost ramase nemiscate pe spatele meu...si acum cand nevoia de a zbura se intoarce in inima mea, ma tem ca nu as avea insufletirea potrivita pentru a traversa cerul si a ma intoarce la transformarea din timpul trecut.
  Dar poate, intr'o zi, voi zbura din nou fara observatii si impedimente. Picioarele mele se vor inalta treptat de pe pamant.
  Vantul ma va inalta cat mai sus.Degetele mele vor deveni aripi delicate ca de fluture.
  Voi atinge cerul din nou, dandu'mi seama ca pentru a zbura este de ajuns sa incerci, sa te lasi purtata de zbor pur si simplu...